Povestea a început acum câțiva ani când, forțat de aerul condiționat din birou și din STB, am ajuns să folosesc Olynth. După ce mi-am dat seama că picăturile începuseră să facă mai mult rău decât bine, am mers pentru prima dată la ORL.
Ei bine, vizita nu m-a ajutat prea mult. Medicul mi-a spus că e ok să folosesc Muconasal atunci când se mai înfundă nasul și că nu vede nicio urmă de deviație de sept la mine. Plot twist: n-a fost așa.
Fast forward vreo 3 ani și jumătate mai târziu, ajunsesem să folosesc picăturile în fiecare zi, fiindcă altfel nasul meu era înfundat non-stop.
Cred că problema asta cu picăturile se manifestă diferit în funcție de persoană, ba chiar ajungi să te obișnuiești la un moment dat. Mai respiri pe gură, mai bagi niște picături și o vreme totul pare normal; mai sforăi (sau ți se spune că sforăi) și aia e viața. Partea cea mai dubioasă este tocmai asta: că te obișnuiești și nu-ți mai pui problema că ar putea fi altfel.
Cuprins:
Diagnosticul n-a venit ușor
Așa cum probabil se înțelege, am fost la mai mulți medici și am primit opinii complet diferite: ba că n-am nimic, ba că e deviație de sept, ba că este, dar nu trebuie operată.
Într-un final, am ajuns iar la un control ORL, de data asta unde trebuia, și am primit diagnosticul corect: hipertrofie de cornete și deviație de sept.
După ce am mai încercat un tratament cu spray-uri care n-a mers și m-am întors iar la picături, am tot amânat să revin la medic. Știam deja că următorul pas era operația și nu prea îmi doream asta. Însă mi-am dat seama că situația a scăpat de sub control în momentul în care primul meu gând de dimineață nu era să mă ridic din pat sau să pun mâna pe telefon, ci să verific dacă mai merge nasul.
Ziua cea mare și frica de anestezie
Cea mai mare teamă a mea nu era operația în sine, ci anestezia generală. Aveam tot felul de scenarii în cap: ce-o să fac dacă merge ceva prost sau dacă sunt alergic la vreo substanță (deși știam că nu sunt).
Realitatea? Îmi amintesc doar cum s-a apropiat de mine o mască cu oxigen, iar următoarea imagine a fost spre seară, când la televizorul din salon era meciul România-Turcia.
Operația a durat cam două ore, nu am simțit absolut nimic și totul a fost mult mai ok decât îmi imaginasem. Trezitul din anestezie a fost în etape. Mai deschideam ochii din când în când, adormeam la loc, iar undeva pe la ora 18:00 m-am trezit de-a binelea.
Recuperarea: de la respirat pe gură la primul „nas de aer”
După operație nu m-am transformat instant într-o persoană care respiră perfect. Timp de 3 zile am avut nasul complet blocat din cauza pansamentelor, ceea ce a însemnat doar respirat pe gură. Dar hei, eram deja antrenat pentru asta și abia așteptam momentul în care urma să-mi „testez” noul nas.
În a treia zi după-amiază, medicul mi-a scos tampoanele din nas. N-am simțit neaapărat durere deși asta auzisem la colegii de salon, ci mai degrabă un disconfort ciudat de câteva secunde. Partea bună e că trece extrem de repede, iar în aceeași zi eram deja acasă, respirând mult mai bine.
A urmat o săptămână în care am mers la control din două în două zile. Nu am avut voie să răcesc timp de 14 zile și am evitat destul de mult să ies afară în primele zile. Nu mă simțeam confortabil să respir aerul rece, sau… poate era doar nasul meu, complet surprins de volumul uriaș de aer care trecea brusc pe acolo.
Nu a fost un „switch” magic între respirat greu și respirat perfect, dar progresul a fost clar de la o zi la alta. Iar la un moment dat, pur și simplu îți dai seama că respiri pe nas fără să te mai gândești la asta.
Rezultatul
Respir pe nas. Atât.
Sună banal, dar dacă ai avut vreodată problema asta, știi că nu e deloc așa. Nu mai stau să caut picăturile prin buzunare, nu mai am senzația constantă de m-ai lăsat fără aaer și, bonus, nu mai dau bani pe ele.
Așadar, merită! Nu e cea mai plăcută experiență prin care poți trece, dar nu e nici pe departe atât de rea pe cât pare în capul tău înainte de operație. Iar la final câștigi ceva ce ar trebui să fie setarea ta din fabrică: să respiri for free.
Sanatate si suspendate.